Prima mea tabara de voluntariat in... Vietnam

Inarmata cu multa hotarare si cu trei tabere in minte, am vorbit cu Ioana si am stabilit o intalnire cu ea la sediul SCI, mai mult pentru mama mea, eu deja stiam pe de rost tot ce scria pe site si aproape toate informatiile posibile despre cum sa aplici pentru o tabara, conditii etc. Dupa intalnire, ca proaspat membru in SCI Romania, m-am apucat entuziasmata sa completez fisa de inscriere intr-o tabara, in care am ales 3 tabere - primele doua optiuni erau doua tabere in Vietnam si a 3-a optiune o tabara in Thailanda pentru a fi sigura ca voi mai gasi locuri libere in tabere. Si acum mai tin minte cand m-a sunat Ioana pe 9 mai sa imi spuna ca am fost acceptata in tabara din Vietnam care fusese prima mea optiune! Simteam ca lucrurile s-au pus in sfarsit in miscare si ca nu mai este cale de intoarcere! In vara aceasta aveam sa plec in Vietnam! Ce a urmat au fost multe saptamani de tatonare, de informare, de pregatire a vaccinurilor necesare, rezervarea biletului de avion, emotii cu visa (o primesc, nu o primesc??...) si in sfarsit cu vreo 2 saptamani inainte de plecare eram gata cu toate, trebuia doar sa ma urc in avion!!

In sfarsit a venit si ziua plecarii - 13 iulie, cand m-am urcat in avion pentru un zbor foooarte lung, cu o escala la Paris, una la Bangkok si in sfarsit Hanoi! Nu cred ca am avut vreun sentiment de teama pana atunci, pana in timpul zborului, cand, undeva deasupra Asiei, pe la jumatatea drumului Paris - Hanoi, m-am intrebat o singura data ”Ce cauti tu aici?”, undeva pe la ora 2 noaptea cand toata lumea din avion reusise sa adoarma mai putin eu! Intrebarea n-a rezistat mult, cand am ajuns deasupra Bangkok - ului s-a transformat in entuziasm, nerabdare, eram doar la o ora de destinatia mea, de o lume complet necunoscuta. Pe aeroport in Hanoi, inarmata cu ghidul meu pentru Vietnam, sa caut un taxi care nu vrea sa ma fraiereasca (este destul de greu sa gasesti asa ceva, chiar si la unul recomandat de ghid tot parca ai senzatia ca te trage un pic pe sfoara).

Pe drum inspre oras, cam 40 km cred ca am mers cu gura deschisa tot drumul, eram absolut uimita de o lume complet noua mie (fiind si prima mea calatorie intr-o tara asiatica) unde totul de la trafic, case, vegetatie si oamenii imi era strain.

Am ajuns la hotel, unde aveam sa stau urmatoarele 2 zile pana sa inceapa tabara, un hotel mic plin tineri straini, in mijlocul centrului vechi din Hanoi, plasat pe o strada ingusta si chiar langa o piata mare, foarte agitata.

Dupa doua zile in care am explorat vechiul centru al Hanoi-ului, a urmat, in sfarsit, pe 16 iulie intalnirea cu ceilalti voluntari. Desi intarziasem vreo 10 minute din cauza unui taximetrist care nu stia drumul (dar a zis ca-l stie si pe urma s-a invartit vreo jumatate de ora intreband in stanga si in dreapta unde este cladirea pe care o cautam) am ajuns printre primii voluntari la centrul Volunteers for Peace Vietnam (VPV). Pe masura ce se adunau si ceilalti voluntari (in total am fost 17 voluntari din America, Italia, Germania, Irlanda, Coreea, Japonia,Vietnam si bineinteles Romania) am jucat diferite jocuri pentru a ne cunoaste mai bine si pentru a incepe sa ne invatam numele unul altuia.

Odata ce ne-am strans toti voluntatii am plecat inghesuiti cu totii intr-o dubita, cu tot cu bagaje spre orasul Viet Tri, provincia Phu Tho, la doua ore de mers cu masina de Hanoi.

Casa unde am locuit era o casa veche, nemobilata, avand doar strictul necesar la bucatarie, doua paturi suprapuse la parter, 3 mese si scaune afara unde mancam de fiecare data. In rest, dormeam pe saltele subtiri (aici a fost foarte binevenita ideea de a-mi aduce asternuturi) inghesuite la etaj, cu usile si geamurile larg deschise si cu plase de tantari deasupra capului (extrem de utile) iar imediat cum se terminau saltelele, incepeau geamantanele noastre, rucsacii aruncati unul peste celalalt pentru a putea totusi trece dintr-o parte a camerei in cealalta!

Odata ce toata lumea s-a instalat intr-un fel sau altul, ne-am adunat cu totii jos pe niste rogojini de bambus, a inceput distractia si am inceput sa ne cunoastem (fiind cu totii la un loc in sfarsit). Am inceput bineinteles cu name games, si ne-am prezentat pe rand. Toti voluntarii erau degajati, veseli si nerabdatori sa afle mai multe despre ce urma sa facem incepand cu a doua zi precum si despre copiii cu care trebuia sa lucram.

Liderul taberei, unul dintre cei 3 voluntari vietnamezi, Thuyen, ne-a ajutat sa punem la punct un program pentru urmatoarele zile.

Prima zi urma sa mergem sa cunoastem orasul, principalele locuri de unde puteam sa ne aprovizionam, supermarket - ul, piata centrala, micile magazine din jur, sa vizitam SOS Village si Viet Tri Center pentru a-i cunoastem pe copii.

Programul urmatoarelor zile a fost destul de incarcat, toti voluntarii dorindu-si sa petreaca mai mult timp cu copiii. La ora 8 era micul dejun, la 9 ora plecarea inspre centru sau sat, la ora 12 eram inapoi pentru pranz si de la 3 la 6/ 6.30 din nou cu copiii, cina la 7 si dupa care timp liber pentru restul serii.

Voluntarii au fost impartiti pe 3 grupuri, in functie de cum mergeau la SOS Village ( un fel de sat imprejmuit, format din 23 de case. In fiecare casa locuiau 10-12 copii cu o mama adoptiva) sau in Viet Tri Center. Pe aceleasi grupuri s-au impartit si sarcinile in casa: curatenie si o echipa care pregatea masa in fiecare zi (desi aveam bucatar, una dintre grupe venea mai devreme in fiecare zi pentru a ajuta cu pregatirea mesei) precum si spalatul vaselor.

Eu am facut parte din grupa 3 care mergea in fiecare zi in Viet Tri Center, si aveam ca misiune principala sa predam limba engleza copiilor si sa organizam diferite jocuri dupa-amiaza in timpul lor liber.

De prima data de cand am mers sa ii cunoastem pe copii m-am indragostit de ei, m-a surprins atitudinea lor atat de calda si curioasa fata de noi si felul in care au insistat chiar din prima zi sa le invatam limbajul (copiii erau surdo-muti), find foarte intransigenti in privinta oricarei greseli.

Asa se face ca in cateva zile am invatat alfabetul surdo-mut si semnele uzuale pentru “usa”,”fereastra”,”masa”,”minge” sau “fotbal”. Noi eram un grup de 7 fete si ne-am atasat imediat de ei. Erau 22 de copii si tineri, cu varste cuprinse intre 8 si 24 de ani iar scopul acestui centru era sa-i invete o meserie pentru a se putea intretine, astfel incat aveau cursuri de croitorie, de calculatoare si de desen in fiecare zi.

Dupa ce ne-am dezmeticit cu totii si am vazut care erau nevoile lor am pregatit un plan de predare, am inceput sa alergam dupa un xerox, sa facem fise pentru fiecare copil pe un subiect al zilei dupa care a doua zi ii verificam ce au invatat. Au fost atat de incantati incat a doua zi se certau care dintre ei sa vina la tabla primul sa ne arate ce invatase cu o seara inainte. Baietii mai mari in schimb erau preocupati cu telefoanele noastre si-si faceau poze unuia altuia sau inregistrau diferite mesaje video pe care noi ne chinuiam apoi sa le descifram.

In ceea ce ii priveste pe voluntari, aproape in fiecare seara aveam in program cate un eveniment care sa ne relaxeze si sa intareasca grupul si in scurt timp ne-am apropiat mult unii de altii. Astfel am fost impreuna la karaoke, unde fiecare s-a desfatat cu cantece pe limba lui (europenii in engleza, fetele din Coreea in coreeana, cele doua fete din Japonia in japoneza si voluntarii din Vietnam in limba lor) ceea ce a facut din acea seara una memorabila, in ciuda ploii torentiale care ne-a udat pe toti din cap pana in picioare inainte. Pe 23 iulie am sarbatorit impreuna ziua voluntarului din S.U.A., Miles, caruia i-am pregatit o petrecere surpriza undeva aproape de o padure, in aer liber si cu o incercare nereusita de foc de tabara din trestie de zahar si ramurele. O seara speciala a fost si cea de street food in care Thuyen ne-a dus la unul dintre restaurantele de pe strada pentru a manca mancarea lor traditionala Pho Bo, dar si cea in care am fost in vizita pentru cina la unul dintre vecinii nostrii, care a gatit special pentru noi caine (si ne-a aratat cum se pregateste cap coada).

La capatul celor doua saptamani am fost atat de trista sa stiu ca totul s-a terminat, si cu totii ne doream sa mai ramanem macar doua saptamani acolo. Exact in momentul in care grupul nostru era unit, cand incepusem sa ii cunoastem mai bine pe toti copiii si pe vecinii nostrii a trebuit sa ne luam la revedere de la ei.

Cu toate acestea pot spune ca am petrecut doua saptamani pe care nu le voi uita niciodata, in compania unor oameni deosebiti, cu care am ramas prietena si cu care vorbesc cu placere si acum, la 2 luni dupa sfarsitul taberei si cu care voi continua relatia multa vreme de acum incolo, asa cum nu ii voi uita nici pe copiii pe care sper sa ii revad cat mai curand.

Ceea ce a fost uimitor in aceasta tabara este faptul ca ma asteptam sa existe multe diferente intre noi, eram pregatita pentru acest lucru, dar nu credeam ca voi gasi atat de multe lucruri in comun cu ei, aceleasi pasiuni, dorinte, planuri de viitor la celalalt capat al lumii precum si o minte deschisa, un zambet cald si sincer intotdeauna.